Îmbunătățirea sistemului medical din România

     Am avut de făcut pentru un curs (Bioetică este denumirea lui) un proiect (destul de succint) despre îmbunătățirea sistemului sanitar și a legii drepturilor pacientului din România. S-a discutat mult la școală despre posibile modalități de îmbunătățire a sistemului sanitar și are fi multe de spus, însă eu voi posta în continuare doar ceea ce am scris eu în proiect. Îi îndemn pe cei care-mi urmăresc blog-ul să lase propriile idei, critici, experiențe referitoare atât la sistemul sanitar din România, cât și la ideile prezentate în proiectul meu.

      P.S.: Văd că e o problemă cu postarea: după Capitolul III nu mai apare scrisul. Pentru a vedea ce am scris, selectați de la Capitolul III până jos.
    

I.                   Problemele sistemului sanitar din România

Consider că principala problemă a sistemului sanitar din România este mita. Aceasta își are sursa în primul rând în viața de pe vremea comunismului, când, pentru a beneficia de anumite bunuri sau servicii de o calitate mai bună, era practicată mituirea responsabililor cu administrarea și distribuirea acestora. Alimentată și de salariile mici obținute și încurajată de beneficiari, mita este practicată în prezent în toate instituțiile de stat, inclusiv în instituțiile sistemului sanitar, subiectul analizei de față, și ridică o serie de probleme, în principal în ceea ce-i privește pe pacienți. Astfel, apare o discriminare față de aceștia din partea personalului medical bazată pe valoarea mitei. Rezultă că indivizi care plătesc asigurări medicale la sistemul de stat vor fi tratați, în aceleași situații, de către aceleași persoane, în mod diferențiat. Practica mitei este un sistem care se autosusține și în permanentă creștere: pacienții care nu utilizează mita vor beneficia de servicii slabe calitativ, ceea ce-i va determina să adopte această practică în cele din urmă. Pe de altă parte, personalul medical nou intrat în sistem va fi obligat să primească mită pentru a se alinia la comportamentul general acceptat în mediul medical; altfel, nou intrații vor fi respinși, izolați din punct de vedere social de către membrii mai vechi ai sistemului.

Strâns legată de problema mitei este tendința de ermetizare a sistemului sanitar în scopul conservării structurii actuale, a autonomiei proprii față de „intruși” și a administrării de către indivizi care acționează în interesul membrilor sistemului și nu al beneficiarilor, ba chiar în detrimentul acestora. Dacă administrarea instituțiilor sanitare de stat este realizată exclusiv de către membrii sistemului sanitar, atunci apar două probleme principale care îi afectează în primul rând pe beneficiari:

1.      În primul rând, personalul medical este pregătit pentru a practica medicină, nu management. Ca orice altă instituție, cele sanitare au nevoie, pentru a-și realiza cât mai eficient scopurile, să fie conduse de indivizi cu pregătire și experiență în management.

2.      În al doilea rând, personalul medical din administrația instituțiilor sanitare va orienta sistemul spre satisfacerea propriilor nevoi, încurajând, implicit, mita pe care și ei au primit-o și încă o primesc sau o vor primi după părăsirea funcției administrative. De aici decurge o altă problemă, și anume absența mecanismelor de control a activității (nimeni nu se controlează pe sine însuși și, ulterior, în cazul nerespectării anumitor reguli sau legi, să se autosancționeze).

Probleme grave prezintă și sistemul financiar al domeniului medical. În prezent, cotizațiile asiguratului nu sunt colectate într-un fond pentru o viitoare folosire de către acesta, când va avea nevoie, ci sunt cheltuite acum, în folosul altor indivizi, care au nevoie în prezent de îngrijiri medicale. De asemenea, Există câteva categorii de indivizi care nu plătesc asigurări sociale, dar totuși beneficiază de astfel de servicii ca orice alt individ care cotizează. Aceste două aspecte generează insuficiența fondurilor colectate în raport cu nevoile indivizilor care plătesc asigurare medicală.

O altă problemă a sistemului sanitar din România este ambiguitatea parțială a legii drepturilor pacientului.

II.                Propuneri pentru îmbunătățirea sistemului sanitar din România

În primul rând, ar trebui rezolvată problema mitei. Acest lucru începe de la pacienți. Dacă aceștia nu ar mai practica mita în scopul obținerii unui tratament preferențial din partea personalului medical, mita nu ar mai putea fi pretinsă. Acest lucru s-ar putea realiza prin diferite campanii de conștientizare adresate pacienților și prin înființarea unui organism de sancțiune a pacienților care practică mita în scopul dobândirii anumitor servicii sau foloase materiale.

Activitatea organismului de sancțiune ar fi completată de un alt organism de control al activității profesionale a personalului medical. Aceste organisme ar trebui să aibă în componență indivizi specializați pe diferite domenii, exceptând însă indivizii care activează în sistemul medical de stat. Astfel se asigură obiectivitate în analiza cazurilor de îndeplinire defectuoasă a activității profesionale de către personalul medical, cât și referitor la problema mitei.

În ceea ce privește administrarea instituțiilor sanitare, aceasta ar trebui să aibă în componență, în primul rând, indivizi specializați în activitatea de management, care nu profesează ca medici, în al doilea rând, membri ai diferitelor organizații care apără drepturile pacienților, iar în ultimul rând, cadre medicale, al căror unic scop să fie traducerea termenilor și situațiilor medicale într-un limbaj accesibil primelor două categorii prezentate anterior. Consider necesar controlul strict al activității profesionale a membrilor administrației fie de către organismul de control prezentat anterior, fie de un alt organism obiectiv și izolat de activitatea sanitară. De asemenea, membrii acestui grup de administrație ar trebui aleși prin vot sau prin concurs, ambele organizate de organizații de apărare a drepturilor pacienților în colaborare cu statul.

În ceea ce privește sistemul financiar al domeniului medical, o restructurare a acestuia ar fi indicată. Astfel, propun înființarea unor praguri de cotizare corelate cu cantitatea de servicii medicale de care individul poate dispune la nevoie ca urmare a acumulării cotizărilor lunare ale acestuia. De asemenea, propun introducerea unor credite pentru sănătate susținute de stat.

III.             Modificări propuse pentru Legea 46/2003

„CAPITOLUL I. Art. 1.

b) prin discriminare se înțelege distincția care se face între persoane aflate în situații similare pe baza rasei, sexului, vârstei, apartenenței etnice, originii naționale sau sociale, religiei, opțiunilor politice sau antipatiei personale.”

            O mare problemă a sistemului sanitar din România este mita. Consider că acest alineat al legii ar trebui să includă și distincția realizată de personalul medical în funcție de „onorariile” primite de la pacienți.

           

„Capitolul I. Art. 2.

Pacienții au dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care societatea dispune, în conformitate cu resursele umane, financiare și materiale.”

            Resursele umane, financiare și materiale sunt elemente care nu depind de individul care plătește pentru serviciile medicale, ci de administrația unităților sanitare. Astfel, indivizii care au cotizat se pot confrunta cu situația lipsei parțiale sau totale a uneia sau a mai multora dintre resursele menționate anterior. În acest caz, propun introducerea pragurilor de cotizare la sănătate, cât și unei echivalențe între sumele plătite și limitele serviciilor de care indivizii pot beneficia. De asemenea, pentru cazurile în care cotizația nu acoperă nevoile medicale, propun înființarea unor credite pentru sănătate, susținute de stat, cu dobândă mică și perioadă mare de rambursare.

„CAPITOLUL II. Art. 4.

Pacientul are dreptul de a fi informat cu privire la serviciile medicale disponibile, precum si la modul de a le utiliza.”

            Cine și cum realizează această informare? Propun înființarea, cadrul unităților sanitare, a unui departament obiectiv, nepărtinitor, de informare a publicului, în general, și a pacienților, în special asupra serviciilor medicale disponibile.

            În cadrul Capitolului II al prezentei legi, propun introducerea unui articol referitor la obiecțiile ce pot fi aduse de către pacient unității sanitare (locul, acte necesare, dovezi etc.), și modalitățile de recuperare a eventualelor cheltuieli de spitalizare realizate din venituri proprii (referitor la asigurați), cât și obligațiile personalului medical față de aceștia.

„CAPITOLUL VII – Sancțiuni

Art. 37

Nerespectarea de către personalul medico-sanitar a confidențialității datelor despre pacient și a confidențialității actului medical, precum și a celorlalte drepturi ale pacientului prevăzute în prezenta lege atrage, după caz, răspunderea disciplinară, contravențională sau penală, conform prevederilor legale.”

            Acesta este un exemplu de tendință de ermetizare a sistemului sanitar în scopul protejării propriilor membri. Nu sunt clar specificate elemente importante, cum ar fi: instanța care se ocupă de aplicarea sancțiunilor, demersurile ce trebuie realizate de pacienți pentru o astfel de acțiune, criteriile concrete de stabilire a încălcării drepturilor pacienților. De asemenea, întregul capitol VII, intitulat „Sancțiuni”, cuprinde un singur articol.

Consider că, pentru responsabilizarea personalului medical, este necesară e reelaborare serioasă a acestui capitol prin enunțarea clară a elementelor prezentate în paragraful anterior.

IV.             Concluzii

În concluzie, pentru a funcționa eficient și în folosul pacienților, sistemul medical trebuie reformat în puncte cheie ca: administrația, controlul activității profesionale a personalului medical, sistemul financiar, legea drepturilor pacientului. De asemenea, și pacienții trebuie să conștientizeze un anumit tip de comportament, care să descurajeze practica mitei.

Ene Bogdan